Ştim cu toţii că nimic nu e etern şi că însăşi existenţa noastră e supusă efemerităţii. Însă câteodată îţi este dat să experimentezi anumite situaţii de viaţă care îţi induc treptat senzaţia că ceea ce tu trăieşti la un moment dat nu se va termina niciodată, că aşa trebuie să fie, că lucrurile nu se pot schimba. Asta pentru că îţi place. Îţi place starea aceea în care totul pare perfect, când nu ai niciun gând, când viaţa e un dulce periplu din pat la computer sau din faţa computerului la frigider şi din cameră la câteva cursuri plictisitoare. Starea aceea de bine, de supremaţie, în care cei din jur par total previzibili, fără secrete, starea în care ştii totul despre ei şi nimic nu îţi este străin. Starea în care ai impresia că deţii controlul.
Însă vine un moment în care toate acestea se termină, când fiecare merge pe calea pe care a visat-o şi a pregătit-o. Unii, mai inspiraţi, şi-au dat seama că viaţa e viaţă cu adevărat atunci când hotărăşti să faci ceva pe cont propriu, fără să mai aştepţi, credul, că îţi va cădea ceva din cer sau vreun superior se va îndura să îţi ofere o şansă nesperată. Alţii, se vor mulţumi să urmeze “curentul”, să rămână, cuminţi şi ascultători, în rândurile de executanţi ai celor care manipulează conştiinţe spre binele unui grup restrâns.
Momentul în care destinele se despart, în care viaţa ia o turnură pentru unii şi o alta pentru ceilalţi, sunt momente decisive, sunt clipe de adevărată maturitate. Tot ce a fost până atunci a fost frumos, au fost amintiri plăcute, dar nu erau altceva decât prelungirea unei copilării răsfăţate.
Însă în clipa adevărului, când căile se separă, îţi dai seama că totul s-a terminat, că nimic nu va mai fi cum a fost şi că e momentul să te trezeşti la realitate.
Deschide ochii: eşti singur.
